Dialetto

“Le avventure di Pinocchio” in dialetto ponziano (11)

di Ernesto Prudente

Capitolo  29°

Pinocchio ritorna a casa dalla Fata, la quale gli promette che il giorno dopo non sarà più un bur­rattino ma diventerà un ragazzo. Gran colazione di latte e caffè per festeggiare questo grande avve­nimento.

Mèntre u pescatore stéve pronte p’u menà dint’a tièlle, trasètte dint’a rotte nu cane tante ruosse a fa paure. Avéve sentute l’uòseme d’u frìjere.

“Passallà”, alluccàje u pescatore, minacciànne­le, mèntre tenéve ancòre mmàne Pinocchio pronte p’u jttà dint’a ll’uogle vullènte.

U cane, ca tenéve na famme i diéce lupe mise nziéme, nun u stètte pròprje a sentì anze, sèmpe p’a famme, arapètte a vocche é facètte vedé i dién­te ca tenéve.

Nchille mumènte se sentètte na vucélle ca decé­ve:

“Sàrveme, Malù, sàrveme. Si nun me sarve tu so bèlle é fritte”

U cane canuscètte a voce i Pinocchio é cu nu zompe afferràje chille cose nfarenàte a dint’i mmane d’u pescatore é, currènne, se n’ascètte fòre a dint’a rotte.

U pescatore, tutte arraggiàte pe se vedé luvàte a dint’i mmàne nu pésce ca se fosse mangiàte vulàn­tiére, u vuléve dà appriésse ma nu corpe i tosse u facètte fermà.

Malù, quanne truvàje a viarèlle che purtàve int’u paése, pusàje ntèrre Pinocchio, ca se repeglià­je é nce decètte:

“Nun t’abbàste a ringrazzià”!

“Nun nce stà bisògne. Tu na vote è sarvate a mé é je mò agge sarvate a té”.

“Ma cumme si capitate int’a chélle rotte”? dum­mannàje Pinocchio.

“Stéve stìse, cchù muorte ca vìve, ncòppe a réne, addo m’è lasciàte tu, quanne agge ntìse chélle ndore i pisce fritte. Me so aizzate é, chiane-chiane, so venute llà dinte. Si fosse venùte nu minute dòppe, bonanòtte i sunature”.

“Nun m’u dìcere, nun m’u dìcere. Si tu fusse trasute nu pòche- pòche dòppe je stéve già int’a tièlle a frìjre”.

U cane stennètte na zàmpe é Pinocchio nc’astregnètte.

Se salutàrene é ognune pigliàje a vìje soje.

Pinocchio se fermàje a na capanne pòche lunta­ne é, a nu viécchje ca stéve ncòppe a pòrte, dumm­annàje:

“Decìteme, uallantòme, sapìsseve còccòse i nu uaglione ca se chiammàve Eugenio“?

“Chill’uaglione, i pescature, u purtàjene ccà é mò…”

“E’ muorte”?

“Nò! U uaglione è vìve é mò sta bbuone a case soje”

Pinocchio facètte zùmpe i ggiòje.

“Allore a fèrite nun ère pesante”?

“Putéve, però, fennì male pecché u cuglièttere ncape cu nu libbre tuoste”.

“E chi nc’u teràje”?

“Nu cumpagne i scòle ca se chiàmmave Pinoc­chio”.

“E chi è stu Pinocchio”, dummannàje u mam­muocce, facénne u fésse.

“Dìcene ca fosse nu uaglione malamènte, nu bancunare, nu sfuttetore”.

“Ma nun è òvère, chéste so sule bucìje”.

“Ma pecché, tu u canusce a Pinocchio”?

“I viste, sì”, respunnètte u burrattine.

“E tu che cuncètte tiéne i stu Pinocchio”? addimmannàje u vicchiàriélle.

“Pe mé me pare nu bbuone uàglione, tène vògle i studià, sta a senti a tutte quante, vvò bène u patre é a tutt’a famìgle”.

Mèntre parlave, Pinocchio si tuccàje u nase é s’accurgètte ch’ ère cresciùte i nu pàrme. Se met­tètte a ppaùre é decètte: “Nun date rètte a chélle che v’agge dìtte. Je u sàcce bbùone a Pinocchio é ve pòzze assicurà ca nun è pe niénte nu uàglione bbùone. Nun ubbedìsce màje a nisciùne, nun tène vògle i ì a scòle ma se ne và sèmpe cu i cumpagne, tuorne- tuorne, zengheriànne”.

Comme decètte sti ccòse, u nase s’accurciàje é turnàje comm’ère prìmme.

“Ma pecché si tutte jànche”?

“Me songhe mbruscenàte nfacce a nu mure ch’ère state appéne jànchiàte”, respunnètte Pinoc­chio, mettènnese scuorne i dìcere a vèrità.

“E i panne ca tenive ncuolle che fine ànne fatte”?

“Agge ncuntràte i mariuole ca m’anne spugliàte.

Vvùje nun tenìsseve còccòse a me mettere ncuolle”?

“Uaglione mije, je tènghe sule nu sacchetiélle, vide sta llà, uillànne, uì, si te sèrve pìgljàtille».

Pinocchio nun s’u facètte dìcere ddoje vòte. Pigliàje u sacchetiélle é cu i fòrbece nce facètte nu buche nfunne e ddùje nfacce i late. Su nfelàje com­m’a nu càmmese é accussi vestute pigliàje a vije d’u paése.

P’a vìje se mettètte a penzà: “Ccà, quanne a Fate me véde accussì cungiàte, chi sa che penzarrà, chi sa se me perdunarrà pecché je songhe nu uàgliunàcce i miéz’a vìje ca prumétte sèmpe é nu mantène màje”.

Arrevàje u paèse quann’ère ggià scure nòtte é chiuvéve a ciéle apiérte. Jètte dritte a case d’a Fate ma quanne arrevàje fòre a pòrte nun tenètte u curagge i tuzzulià. S’alluntanàje é dòppe turnàje arrète n’ate vòte ma nun nc’afacéve a tuzzulià. Repetètte stu vàje e viéne tre o quatte vòte é a fine aìzzàje u vattènte é dètte chiane-chiane na bòtte. Aspettàje a còppe a na mèzore quanne sentètte arapì na fenèste, uàrdaje é vedètte che s’affacciàje na maruzze spugliàte, ca tenéve na lucernèlle appicciate ncape, che dummannàje: “Chi è a che­st’ore i nòtte”?

“Nce sta a Fate”? dummannàje Pinocchio.

“A Fate dòrme é nun vò èssere scetàte. Ma tu chi sì”?

“Songh’je”!

“Chi è stu je”?

“So Pinocchio”

“Chi Pinocchio”?

“Songhe u burrattine, songhe u mamuocce, chil­le che sta dint’a case nziéme a Fate”.

“Agge capìte”, decètte a marùzze, “aspiétteme llòche ca je mò scénne”.

“Fa amprèsse pecché me stò murènne i fridde”.

“Ué, je songhe na maruzze é i marùzze nun pònn’ì i corze. Vànne sèmpe chiàne-chiàne”.

Passàje parìcchje tiémpe é a pòrte nun s’arapé­ve. Pinocchio tenéve paure é tremmave p’u fridde. Se facètte curàgge é tuzzuliàje n’ate vòte. S’arapèt­te n’ate fenèste é s’affacciàje n’ate vòte a maruzze.

“So cchiù i doje ore c’aspètte mmiéze a vìje, te vògle bbène, aràpeme, fà amprèsse”

“Uàglione mije, je t’agge dìtte ca i maruzze vanne chiane-chiane”.

U relògge, ca stéve nfacce a nu palazze mmiéze a piazze, sunàje, luntane, a mèzanòtte. E dòppe a mezanòtte sunàje l’une, i ddoje, i tré é a porte nun s’arapéve màje.

Allore Pinocchio, c’avéve pèrze a paciénze, pigliàje u piézze i fiérre ca stéve nfacce u purtone é u sbattètte accussì fòrte, tànte fòrte ca facétte nu remmore i rangàsce ca u sentèttere tutte i case pe llà attuorne.

A pòrte nun s’arapéve e Pinocchio, ch e s’ère sfastediàte i spettà, accummenzàje a menà spallàte é cauce nfacce a pòrte.

I cauce èrene accussì fòrte ca une i chìlle sfun­nàje finanche u lignàmme é u pède rummanètte ncastrate mmiéze i tàvule tante ca Pinocchio nun riuscètte a smòvere é accussì avètte passà tutte a nuttate in chille mòde.

Quanne a marùzze arrevàje nfacce a pòrte p’arapì ère juorne é comme vedètte a Pinocchio in chélle condizione dummannàje: “E che fàje cu stu pède ncastrate mmiéze i tàvule”?

“E’ state na disgràzzje, dàmme na mane pe me liberà”.

“Uàglione mije, je nun pòzze fà niénte, ccà nce vò nu falignàmme”.

“E allore chiammate a Fate”.

“A Fate dòrme é nun a pòzze scetà”

Viste ca i ccòse èren’ì in chiste mode, u pòvere Pinocchio decètte nfacce a maruzze: “Pòrteme còc­còse a mangia ca je stò murènne i famme”.

“Sùbbete”:

A maruzze jètte é turnàje dòppe quatte-cinqe ore, u tiémpe ca nce vuléve pe sàglere é scénnere, quanne u sole ggià stéve nciéle, àute nu rìmme.

“Chéste è a marènne ca te manne a Fate”:

Vedénne tutte chille bbène i Ddìje, Pinocchio se rallegràje nu pòche, a primme viste, ma quanne accummenzàje a mangià s’accurgètte ca u pane ère i gésse, u pullàste ère i cartone é ll’albicòcche èrene i marme. Nun sapéve manch’isse chélle c’avéve fà. Cadètte svenùte.

Quanne se scetàje, se truvàje stìse ncòpp’a nu divane é a Fate stéve vicine a isse.

“Pure pe stavòte te pèrdone” nce decètte a Fate, “ma uàje a té se me ne fàje còccudunate”.

Pinocchio prummettètte é giùràje ca se fosse cunpurtate bbuone e ch’avésse jùte a scòle.

E comenfatte mantenètte a paròle, Quanne facètte l’èsame fùje u primme tra tante uagliune ca jévene a scòle é a Fate rummanètte cuntènte, accussì cuntènte, tante cuntènte ca nce decètte:

“Dimane te facce cuntènte é te donghe chélle ca tu vulìve”

“Comme”?

«Dimane fennìsce i èssere nu còse i légne é addeventarràje nu uaglione nurmale”.

A giòje i Pinocchio, a chéste nutìzzje, nun se pò mmagginà.

A fate organizzàje na bèlle fèste cu tante ròbbe i mangià. A chélle fèste nvitàje pure tutte i cumpa­gne i scòle i Pinocchio.

Comme succède sèmpe int’a vìte, nce stà sèmpe nu “mmà” c’adda fà scarrupà a parracine.

Capitolo  30°

Pinocchio, invece di diventare un ragazzo, parte di nascosto con il suo amico Lucignolo per il paese dei balocchi.

Pinocchio dummannàje u permésse a Fate i puté nvità, isse stésse, i cumpagne suoje. “U può fà, ma ricuordete ca amprèsse è sta ccà. T’è rreterà primme i nòtte”. “Je stonghe ccà fra n’ore”.

“Attiénte a té, ca si sbàgle t’u facce pavà”

“Je nun pòzze cchiù sbaglià. Je songhe adde­ventàte nu uaglione òvère”.

“Stàmme a vedé”.

Pinocchio salutàje a Fate, ca p’isse ère na spéc­je i mamme, é ascètte.

Int’a pòche tiémpe, manche n’ore, nvitàje tutte i cumpagne. Ccà, a chiste punte, s’adda dìcere ca Pinocchio tenéve nu cumpagne spèciàle ca se chiammàve Romèo e ca tutte chiammàvene Luci­gnolo pecché ère sicche é aute comme u spave ca stà dint’i cannéle.

Lucignolo ère nu uaglione ca nun studiàve, ca nun gghiéve a scòle é che nun vuléve fa màje nién­te é facéve sèmpe na muìne i pazze.

Pinocchio geràje tutt’u paése pu truvà. U truvà­je nascuoste sott’a ll’arche i na case i nu cuntadine, quase fòre u paése:

“E che fàje llòche”, nce dumannàje Pinocchio comm’u vedètte.

“Sto aspettànne ca se fà mezanòtte pe partì”

“E addo è ì ”?

“Luntane,… luntane-luntane”.

“E ìje ca so venute a case toje, tré vòte, pe te truvà”.

“E che vulive a mé “?

“Dimàne facce na fèste ròsse pecché fennésche i èssere nu mamuocce é addevènte nu uàglione comm’a tutte ll’aute”.

“Augùrje”

“Je, dimane t’aspècche a case mìje, nziéme a ll’ate cumpagne”.

“Ma comme m’aspiétte? Te sto decènne ca sta­nòtte agge partì”.

“E addo vàje”?

“Me ne vache i case int’a nu paése ch’è u cchiù bèlle d’u munne”.

“E comme se chiamme”?

“U paése d’i pazzièlle. Pecché nun viéne pure tu”?

“Je. Ma tu sì pazze”?

“Tiéne tuorte, cride a mé. Nun nce stà nu paése mègle pe nuje uàgliune. E’ nu paése addo nun nce stanne scòle, nun nce stanne maìste, addo nun nce stanne libbre, nun nce stànne mamme che te stànne sèmpe ncuolle.

Nu paése addo u giovedì è fèste a scòle é a sem­mane è fatte i sèje giuvedì é na dumméneche. Chi­ste è nu paése ca me piace òvèramènte. Da matine a sére se pazzéje é a sére se và a durmì stanche p’i divertimènte d’a jurnate, é u juorne appriésse s’ac­cummènze n’ate vòte a cape”.

“Mamme mìje, che vite bèlle. Na vite comme me piacèsse a mé».

«E allore, vvuò venì cu mé»?

“Nò,nò é sèmpe nò. Agge prummise a Fate d’addeventà nu uàglione a mòde é date ca sta facènne nòtte te salute é me ne vache”

“Addo vàje accussì i corze”?

“Vache a case. A Fate vvò ca je m’àrretìre prime ca scure nòtte”.

“Aspiétte n’ate ppòche”.

“Facce tarde”.

“Ddùje minute surtante”.

«E se pò a Fate m’allucche»?

“Làscele strillà, dòppe s’adda sta zìtte pe fòrze”.

“Te ne vàje sule”?

«Sule? Nziéme a mé nce staranne sicùre a còppe a ciénte uàgliune”.

“E vàje a piéde”?

“Nò! Tra pòche adda passà nu carrettone ca nce pòrte a chille paése”.

“Che pagasse si u carrettone passasse mò-mò”.

“Pecché”?

“Pe ve vedé partì tutte nziéme, sa che bèlle fèste”.

“Rummàne ccà é u vvìde”.

«Nò, nun pòzze, t’agge dìtte, me n’agge turnà a case, a Fate m’aspètte”.

“A Fate! E che tène paure ca te mangiano i surecille i notte”?

E Pinocchio: “Ma tu sì sicure ca int’a chille paése nun nce stànne scòle, nun nce stànne maiste é nun nce stà a légge ca i uagliune anne studià”?

“E, è pròprje accussì”, respunnètte Lucignolo.

“Che bèlle paése. Stàtte bbuone é fà nu buone viàgge”.

Tra na paròle é n’ate, scuràje notte. A luntane se sentètte u suone i na trombe é u remmore i na ran­gàsce.

“Ivvillòche”! alluccàje Lucignolo, aizzànnese a tèrre. “E’ u carrettone ca me vène a piglià. O venì cu nnùje, si o nò”?.

“Ma è pròprje òvère ca llà i uàgliune nun ànne studià”?

“E’ òvère, è òvère”!

“Che paése i meravìglje”!, decètte Pinocchio.

(continua)

To Top