- Ponza Racconta - https://www.ponzaracconta.it -

“Le avventure di Pinocchio” in dialetto ponziano (7)

[1]di Ernesto Prudente

Capitolo  16°

La bella bambina dai capelli turchini fa racco­gliere Pinocchio, lo mette a letto e chiama tre medici per sapere se sia vivo o morto.

Pinocchio stève ancòre appise a schiante i chélle piànte quanne a uàglione, chélle bèlle uaglione cu i capille turchine, affacciànnese n’ate vote a fenèste, avètte cumpassione i vedé chille puveriélle appise ca cunnuliàve. Vattètte pe tré vòte i mmane é a chiste signale se sentètte nu rummore i scélle é nu farcone, tante ruosse ca facé­ve paure, che s’jètte a pusà ncòppe a fenèste.

“Che vulite? C’agge fà?” decètte l’auciélle, avasciànne a cape nségne i rispètte pecché chélle uàglione cu i capille turchine nun ère aute che na Fàte, na Fàte brave che stéve i case int’a chélle case a nu migliàre d’ànne.

“U vide chille mamuocce che penzuléje sotte a chélle schiante i chélle cèrcule”?

“Sì, u véche “.

“Và sùbbete llà. C’u bècche rumpe u nùdeche é, chiàne-chiàne, pòsele pe tèrre, ncòppe a ll’èrve, sènz’u fà male.

U farcone vulàje comm’u viénte é dòppe ddùje minute ére ggià i ritòrne decénne c’avéve fatte ògne còse cumme vuléve a patrone.

“Cumm’è truvate: vive o muorte”?

“Mà! a vedé paréve muorte ma quanne agge sciuovete u nùdeche ca u stregnéve ngànne à fatte nu ruosse suspire é, a mèzze voce, à ditte: mò me sénghe mègle”.

A fàte, allore, sbattètte dòje vòte i mmane é accumparètte nu cane barbone che cammenave sur­tante ncòppe i còsce i rète comme se fosse n’òm­me.

Stu cane barbone ère vestute comm’a nu cuc­chiére i carròzze, cu na giacchétte chiéne i grade, ncape na parrucche janche é nu cappiélle a ponte, comm’a chille d’i carabbiniére. Arète tenéve na fòdere i vellute addò annascunnéve a code.

“Barone, chiste ère u nòmme d’u cane, pìgle a carròzze cchiù bèlle, decètte a fàte, é vàje int’u vòsche. Sotte a cèrcule ròsse nce stà nu mamuocce miéze muorte. Aìzzele a tèrre é pòsele, sènza u fa male, ncòppe i cuscine d’a carròzze é pòrtele ccà. E’ capìte bbuone”?

Pe fà vedé c’avéve capìte bbuone, u cane muvètte a fòdere i vellute c’annascunnéve a code é partètte comm’a nu silure.

Dòppe nu pòche se vedètte ascì n’ate carròzze, mbuttite i pénne i canarìne, fuderate i savòjarde chine i crème é pànne. Sta carròzze ccà ère terate a ciénte parégle i sùrece jànche é n’ate cane, pur’isse barbone, tutte alliccate, assettate ncasciètte, facéve remmore c’a fruste.

Dòppe pòche minute turnàje a prìmme carròzze é a fate se facètte truvà vicine u purtone, pigliàje mbracce Pinocchio é u purtàje int’a na stanzulélle appriparate é mannàje a chiammà sùbbete i miède­ce cchiù famuse d’a zzòne,

c’arrevàjene int’a niénte.

Erene nu Cuorve, na Civétte é na Rille.

“Vulésse sapé a vùje, decètte a fate, si stu pòve­re mamuocce è vive o è muorte”?

U Cuorve, facénnese annanze, tastàje u poze, u nase, u dite pitte d’u pède stuorte é dòppe ca tastà­je pure a cape, decètte:

“Seconde mé stu mamuocce è già muorte ma si nun fosse muorte signìfiche ch’è ancòre vive”.

“Me dispiace i cuntraddì u Cuorve, mije brave amiche é bravìssime culléghe, decètte a Ciuccevèt­tule: “Pe mé u mamuocce è vive ma se pe disgràzz­je nun fosse vive allore è segne che è muorte ovè­ramènte”.

“E tu nun dice niente”? decètte a fate nfàcce a Rille. “Je diche c’u miédeche bbuone quanne nun sape chélle c’adda dìcere è mègle ca se stà zitte” é pò: “Je a chiste burrattine, je a stu mamuocce, u canosche a tànte tiémpe”.

Pinocchio, che fin’allore ère state férme, sènze se mòvere, quanne sentètte stì paròle, accummen­zàje a tremmà accussì fòrte che scancheniàve pùre u liétte.

“Stu burrattine, continuàje a parlà a Rille, è nu fetènte i primme qualità, è nu bancunare, nu sbale­stràte, nu sfaticàte, nu vagabonde”.

Pinocchio, quanne sentètte stì paròle, annascun­nètte a cape sott’i lenzole:

E a rille continuàje a parlà: “Chiste è nu mamuocce scustumate, ca nun stà a sentì u patre é u fà murì i còllere”.

A chiste punte se sentètte pe dint’a stànze nu chiante mescàte c’u zennuzze.

Se uardàjene nfacce, quase mpaurite. Pò aizzà­jene u lenzule é s’accurgèttere ca chi chiagnève e zunnuzziàve ère Pinocchio.

“Quanne u muorte chiagne è sègne i guarigio­ne”, sentenziàje u Cuorve.

“Me dispiace i cuntraddì stu care amiche mije, decètte a Ciuccevéttule, ma pe mé quanne u muor­te chiagne è ségne ca tène dispiacére i murì.

[2]

Capitolo  17°

Pinocchio mangia lo zucchero, ma non vuole purgarsi, però, quando vede i becchini che vengo­no a portarlo via, allora si purga. Poi dice una bugia e per castigo gli cresce il naso.

Comme i tré miédece ascèttere fòre, a Fate s’accustàje a Pinocchio é u tuccàje nfronte. Cucéve comm’a ché. Tenéve na frève i cavàlle.

Pigliàje nu miéze bicchiére d’acque é dinte nce sciugliètte na povere jànche. Pigliàje u bicchiére, u dètte a Pinocchio, é nce decètte: “Vivatèlle, accus­sì int’a nu pàre d’ore, te passe a frève é t’arrepì­gle”. Pinocchio uardàje u bicchiére, sturcètte a vocche é cu na voce chiagnulènte addumannàje: “é doce o è amàre”?

“E’ amàre ma te fà bbène”.

“Si è amàre, je nun a vògle”.

“Siénte a mé, vivatélle”.

«A mé a rròbbe amàre nun me piàce».

“Vivatélle ca dòppe te donghe na prète i zùc­chere pe te fà a vocche doce”.

“Addo stà a prète i zùcchere”?

“Aiccànne ”, decètte a Fate, pigliànnele a dint’a na zuccariére d’òre.

“Vògle prìmme u zùcchere é dòppe me véve st’acqua sporche”

“M’u prumitte”?

“Sì, tu prummétte”!

A Fate nce dètte a prète i zùcchere é Pinocchio dòppe ca s’a rusucàje, s’à gnuttètte é leccànnese u musse nce decètte:

“Ah, che bèlle còse si u zùcchere fosse na medecìne. Je me purgàsse tutt’i mumènte”.

“Mò mantiène a prumésse ch’è fàtte é vìvete stu pòche d’acque”.

Pinocchio pigliàje u bicchiére contravògle, nce nfezzàje dint’a ponte du nàse é sbuttàje: “E’ tròppe amàre, je nun nc’a facce a vévere”.

“Comme fàje a dìcere chéste, si nun l’àje ancò­re assaggìàte»?

“Mu mmàggine. Sènghe a puzze. Vògle primme n’ate prète i zùcchere é pò ma véve”.

Allore a Fate, cu na sante paciénze, comme si fosse stàte na mamme, nce métte mmocche na prète i zùcchere é dòppe nce dà n’ata vòte u bic­chiére.

“Accussì nun m’a pòzze vévere”, decètte Pinoc­chio ca se mettètte a fa pure mille smòrfje:

“Pecché”?

“Pecché me dà fastìdje chille cuscine ca tenghe nfàcc’i piéde”.

A Fate nce luvàje u cuscine.

“Nun nce stà niénte a fà. Manche accussì nc’a facce a vévere. Me dà fastìdje a pòrte ca nun stà nchiùse”.

A Fate nchiudètte a pòrte.

“Nzomme, alluccàje Pinocchio mettènnese a chiàgnere, je st’acque amàre nun m’a véve. Nò, nò é nò”.

“Uaglione mìje, tè nè piénte”.

“Nun me ne mpòrte”!

“A frève, int’a niénte, te portèrà u campusante”.

“Nun me ne mpòrte”.

“Ma nun tiéne paùre i murì”?

“Nun tènghe paùre i niénte. Mègle murì ca vévere chéste medecìne”.

A chiste punte a pòrte s’arapètte é trasèttere quatte cunigle, nire-nire comm’a gnòste, ca purtà­vene ncòppe i spalle nu scudille i muorte.

“Che vulite a mé” alluccàje Pinocchio, tutte mpaurùte, mettènnese assettate mmiéze u liétte.

“Simme venute a te piglià”, decétte u cunigle cchiù ruosse.

“A pigliarme? Ma je nun songhe muorte ancòre”

“Te rummànnene pòche minute i vite pecché nun te vulute piglià a medecìne che t’avesse fatte sparì a frève”.

“Fate, care Fate mìje, dàmme u bicchiére c’a medecine. Je nun vògle murì”, decètte, chiagnènne, Pinocchio.

Pigliàje u bicchiére é u sdevacàje cu nu surse sule.

“Paciénze! Chéste vòte amme fatte u viàgge a bacante ma attiénte a té”, decèttere i cunìgle mèn­tre se n’ascévene.

Dòppe nu poche Pinocchio zumpàje a int’u liét­te sane é sarve.

A Fate, vedènnele allègre é zumpettiànne nce chièdette::

“A medecìne che t’agge date, t’a fatte bbène”?

“M’a sarvate, ate che bbène. M’a fatte turnà a nàscere”

“E allore pecché è fatte tutte chelle smòrfje”?

“N’ate vòte nun me fàcce prià”.

A Fate u chiamme vicìne a èsse é nce duman­ne: Comm’è fatte a te truvà int’i mmane d’i mariuole”?

“Succedètte ca Mangiafuoco me regalàje cinqe munéte d’òre é me decètte: “Tié, pòrtele a patete. P’a vìje agge truvate na vorpe é na jàtte, che paré­vene ddoje persone pèrbène, che m’anne ditte: “Tu, sti cinqe munéte i vvuò fa addeventà duimile”? Viéne cu nùje int’u campe di miracule”.

Primme amme mangiate, bevute é durmute int’a cantine d’u Gàmbere russe, quann’je me so scetate chiste dùje già s’èrene ncammenate. A nu ciérte punte d’a vìje agge ncuntrate dùje mariuole ca me vulévene arrubbà i sorde ca m’avéve date Mangia­fuoche. Je, pe paure, mi nascunnètte mmocche, sotte a léngue. Chille, pe si rrubbà, m’anne acchiàppate, attaccàte é mpise nfacce a na schiante i chill’àrbere ruosse-ruosse.

“E’ i sòrde che fine ànne fatte”?

“Agge perdute” respunnètte Pinocchio, ma nun ère vère pecchè i tenéve dint’a sacche.

Comme decètte sta bucìje u nase crescètte sùb­bete i ddòje déte.

“Addo è pèrze”?

“Int’u vòsche”.

Cu chést’ate bucìje u nase aumentàje ancòre.

“Si è pèrze dint’u vòsche, decètte a Fate, i ghiàmme a truvà pecché tutte chélle ca se pèrde dint’a stu vòsche se tròve sèmpe”.

“Ah, nun m’arricòrde bbuone”, repegliàje Pinocchio, mbrugliànnese d’a cape u pède. “Ah!, mò m’arricòrde bbuone: i sòrde m’agge gnuttutte quanne m’agge bevute a medecine”.

A chéste tèrze bucìje u nase s’allungàje tante che u pòvere Pinocchio nun se potéve cchiù vutà attuorne.Comme se giràve u nase tuccave a còcche parte.

A Fate u uàrdave é reréve.

“Pecché rire”? dumandàje Pinocchio ca vedéve u nase ca nce crescéve sèmpe i cchiù.

“Rire p’i bucìje ch’è ditte”:

“Cumme fàje a sapé c’agge ditte i bucìje”?

“I bucìje, uàglione mije, so i doje spècje. Nce stànne chélle ca tènene i còsce corte é i bucìje ca tènene u nase luonghe. I tòje so chèlle ca tènene u nase luonghe. Pinocchio, p’u scuorne, vuléve scap­pà fòre, ma nun putètte ascì pecché u nase nun pas-save cchiù pe dint’a pòrte.

Capitolo  18°

Pinocchio ritrova la volpe ed il gatto e va con loro a seminare le quattro monete d’oro nel campo dei miracoli.

Comme se po’ mmaggenà, a Fate u facétte chiàgnere é strellà, pe na bbòne mèz’ore, p’u fà mparà a nun dìcere cchiù bucìje. Quanne, però, vedètte ca cagnàje fàcce é ll’uocchje, p’a desperazione, stévene ascènne a fòre, se vutàje a pietà é se mettètte a vàttere i mmane. A chillu signàle trasèttere, d’a fenèste, nu migliàre d’auciél­le ca se posàjene ncòppe u nase é accummenciàje­ne a beccà fine a quanne arrevàje a na lunghèzze comme chélle i tutte i nase d’u munne.

“Quanne si brave, Fate mije, é quanne bbène te vògle”, decètte Pinocchio

“Pur’je te vògle bbène” respunnètte a Fate. «Se vvuò rummanè cu mé, je te tènghe comme nu frate cchiù pìtte».

«Je rummanèsse vulantiére; é pàteme»?

«Agge penzate pure a chèste. Pàtete, primme i stasére sta ccà”.

“Avère”? decètte Pinocchio, facènne zumpe i giòje.

“Allore mò sa che facce? U vache a scuntà. Nun véche ll’ore i nce dà nu vase a chille pòvere viéc­chie c’a patute i péne dell’infèrne pe corpe mìje”.

“Va pure, ma abbade addo mitte i piéde. Nun te spèrdere. Pìgle a vije d’u vòsche accussì u ncuntre sicure”.

Pinocchio, comme trasètte dint’u vòsche accummenzàje a correre comm’a na lèpre ma quanne arrevàje nfàcce a Cèrcule ròsse se fermàje pecché nce parètte i sentì nu remmore i ggènte mmiéze i frasche. A mmiéze a vìje nce stéve, ndu­vinate chi? a vorpe é a jatte, i cumpagne c’avévene mangiate nziéme dint’a cantine d’u Gàmbere Russe.

“Uàrde chi se véde, Pinocchio nuoste”, alluccà­je a vorpe.

“Comme te truove ccà»? Decètte pure u jàttone.

“A stòrje è lònghe é je v’a racconte a poche a vòte”, decètte Pinocchio, “ma na còse v’agge dìce­re sùbbete, quanne ll’ate nòtte m’avite lasciàte sule int’a cantine, quanne so asciute, p’a vìje, agge tru­vate dùje mariuole ca me vulévene arrubbà i muné­te d’òre”.

“Nfàme, gènte nfàme”, decètte a vorpe.

“Nfamune”, respunnètte a jàtte.

«Je so scappate e lore manne sèmpe segutate fine a quanne m’anne acchiàppate, attaccate, arra­vugliàte comm’a nu salame, é mpeccàte a na schiante i chéste cèrcule ròsse”.

“Siénte nquale munne simme custrétte a campà, pòver’a nnùje!”

Mèntre parlàvene Pinocchio s’accurgètte ca u jattone nce mancàve na zàmpe cu tutt’a ll’ogne é nce dummannàje: “Ché fatte nfacce u pède”? A jatte se mbrugliàje a respònnere, ma sùbbete ntèr­vènètte a vorpe: “L’amìche mìje è tròppe bbuone é pecchèste sbàgle a parlà. Parl’je u pòste sùje. N’ore fà amme ncùntrate nu lupe, nu viécchje lupe ca se muréve i famme é gghiéve chiédènne a carità i nu muorze i mangià. Nuje nun tenéveme niénte a nce dà é chèste amiche mìje, ca tène u còre ruosse comm’a chelle cercule, cu i diénte s’a staccàte na zampetèlle d’i còsce i nanze e nce a date a chille pòvere animale pe nce fa méttere còccòse sotte i diénte”.

A vorpe, mèntre raccuntave s’asciuttàje pure na làcreme.

A stì paròle Pinocchio se cummuvètte tante che s’avvicenàje a jatte é nce decètte dint’a récchje: “Si tutte i jàtte fòssere comm’a té, che ciòrte p’i sùrece”.

“E mò che stàje a fà ccà”? nce dumannàje a vorpe.

“Sto aspettànne a pàteme che pò arrevà a nu mumènte all’ate”.

“E i munéte d’òre”?

“I tènghe sèmpe dint’a sàcche, mò, però, so quàtte pecché une agge spise a cantìne du Gàmbere Russe”.

“E a penzà ca nvéce i quatte putéssere èssere mille o dùiemìle. Pecché nun dàje rètte a nùje é ì vàje a semmenà int’a ll’uorte d’i miràcule”:

“Ogge nun pòzze. Pòzze venì n’ate juorne”.

“N’ate juorne pò èssere tàrde”, nce decètte a vorpe.

“Pecché”?

“Pecchè chélle tèrre s’à stà accattànne nu ruosse signore che ggià a dimane nun darà u permésse a nisciune i semmenà”

“U campe quanne è distante a ccà”?

“Stà ccà becìne. Si é nò duje chilòmetre. Vvuò venì cu nnùje? Int’a mèzore stamme llà. Semme­nàmme i quàtte munéte, ca dòppe nu pàre d’ore addevéntaranne dujemìle, Nce raccuglimme é tu, primme i stasére, cu i sàcche chiéne, stàje ggià a case. Amma ì? Vvuò venì cu nuje”?.

Pinocchio penzàje sùbbete a Fate, a Gèppètte é a chélle ca decéve sèmpe a rille parlante ma pò fennètte i fà a fine i tutte i uagliune ca nun tènene judìzje é so sènze còre.

Se scutuliàje a cape é decètte nfacce a vorpe é a jatte:

“Ma sì, je vènghe cu vvùje, jammucénne”.

E ghièttere.

Dòppe che cammenàjene na meze jurnàte arre­vàjene a nu paése ca se chiammave Acchiappàce­trulle addo i vìje èrene chiéne i cane spellacchiate é zellùse; i pecure sènze lane ca se murévene i frid­de; ualle é galline sènze cèntre é senze cannacchèl­le ca cercàvene a carità i n’àcene i granone; i palummèlle ca nun putévene cchiù vulà pecché s’èrene vennute i scélle; i pavùne sènze code, che se mettévene scuorne i se fà vedé.

Mmiéze a sta fòlle i muorte i famme, ògne tante passave còcche carròzze i signure ca ncòppe tené­vene vorpe, piche marìne, bafarune é, cocchedune, pure nu farcone.

“U campe di miracule addo stà”? dumannàje Pinocchio.

“Sta ccà vicìne”, fu a rispòste.

Attraversàjene tutte u paese é se fermàjene int’a n’uorte, chine d’èrve sécche é chine i rustìne, che ère, tale é quàle, uguàle a llàte. Nun tenéve niénte i particulàre.

“Simme arrevàte”! decètte a vorpe, “Mò acàlete pe tèrre, scave nu fuosse cu i mmane é mìttece dinte i munéte d’òre”.

Pinocchio stètte a sentì, s’acàlaje, facètte u fuosse, nce mettètte i sorde e u cummugliàje ca tèrre c’avéve appéne scavate.

“Mò, decètte a vorpe, vàje addo stà chille fuos­se e pìgle nu cate d’acque p’addacquà u sùrche addo è mise i sòrde”.

Pinocchio currètte ma nun truvàje nisciune cate. Se luvàje na scarpe, a jnchétte d’acque é, tutte cun­tènte, addacquàje u fussetiélle.

“Mò nce ne putimme pur’ì”, decètte a vorpe. “Tu, fra na mèzore, tuorne ccà, truove già n’arba­rièlle cu i schiànte chiéne i munète é t’ì ffàje”.

Pinocchio, felìce comm’a n’uove i pasche, rin­grazziàje i cumpagne, prumettènne llòre nu bèlle rìàle.

“Nisciùne rìàle, respunnèttere chille dùje, a nùje nce baste sule che t’amme mparàte comme se fà a deventà ricche”.

Salutàrene Pinocchio é se ne jèttere p’i fatte llòre.

(continua)